Mișcarea Internațională de Cruce Roșie și Semilună Roșie

Acordă o notă articolului
(6 voturi)

Mișcarea Internațională de Cruce Roșie și Semilună Roșie s-a născut la inițiativa unui om de afaceri elvețian, Henry Dunant (1828-1910) în anul 1859, după una dintre cele mai sângeroase bătălii ale secolului, Bătălia de la Solferino.


Dunant a atras atenția lumii asupra necesității de a înființa societăți de ajutor și de a promova un acord internațional cu privire la ajutorarea răniților și la persoanele care îi îngrijesc.

Bătălia de la Solferino a avut loc la 24 iunie 1859, în nordul Italiei, unde armatele Franței și Austriei (peste 320 000 oameni) s-au luptat cu înverșunare timp de 16 ore. În urma confruntării, numărul morților și al răniților de pe câmpul de luptă a fost de 40 000. Bătălia a reprezentat o victorie pentru francezi, dar costul a fost enorm: cadavrele erau așezate unele peste altele, iar răniții zăceau neîngrijiți. Numărul chirurgilor era insuficient. Deși existau patru veterinari pentru a îngriji o mie de cai, era doar un doctor pentru același număr de oameni și nici un doctor pentru forțele de artilerie.
Henry Dunant venise pentru a-l întâlni pe Napoleon III în înteres de afaceri. El a fost martor al imaginii oribile de după bătălie. Dezastrul umanitar rezultat din încleștarea beligeranților l-a impresionat profund pe tânărul genovez. El a adunat oameni din satul învecinat și a petrecut trei zile, fără întrerupere, pentru a îngriji răniții. Vorbele sale „Siamo tutti fratelli” (suntem cu toții frați) au deschis inimile voluntarilor, care au îngrijit deopotrivă inamici și compatrioți.
Henry Dunant s-a întors în Elveția, unde a continuat să fie tulburat de coșmarul căruia îi fusese martor la Solferino. Poate și pentru a-și scoate imaginile din minte, a scris o carte și a publicat-o pe cheltuiala sa, în noiembrie 1862. Aceasta se numea „O amintire de la Solferino”. Principalul scop a lui Dunant era de a aduce în atenția lumii cruda realitate a războiului, de aceea a trimis cartea sa familiilor domnitoare din Europa, dar și liderilor militari, politici, celor implicați în acțiuni filantropice și prietenilor. Cartea a cunoscut un succes imediat și neașteptat, Dunant primind numeroase invitații și devenind obiectul unui val de admirație.
Cartea propunea două idei care s-au dovedit a avea o importanță crucială:
  • Înființarea, în fiecare țară, a unei societăți de ajutorare a răniților pe timp de război, alcatuită din voluntari;
  • Promovarea unui acord internațional care să protejeze soldații răniți pe câmpul de luptă și pe aceia care îi îngrijesc, oferîndu-le astfel un statut neutru.
„O amintire de la Solferino” a avut o influență foarte importantă. În mai puțin de un an, ca urmare a propunerilor pe care le conținea, a luat ființă o organizație mondială. Meritul lui Dunant a fost acela că a reușit să convingă statele să codifice și să recunoască obiceiurile războiului.
În acea perioadă, la Geneva, exista Societatea pentru Bunăstare Publică, al carei președinte era avocatul Gustave Moynier. Acesta a fost adânc impresionat de „O amintire de la Solferino”. L-a invitat pe Dunant să vină și să vorbească despre cartea sa cu ceilalți membri ai societății. Întâlnirea a avut ca rezultat înființarea unei comisii compusă din cinci membri. Alături de Dunant și Moynier, din comisie mai făceau parte generalul Guillaume Henri Dufour, dr.Louis Appia și dr.Theodore Maunoir.
Comisia s-a întrunit pentru prima oară la 17 februarie 1863 și s-a auto-intitulat Comitetul Internațional pentru Ajutorarea Răniților, care, în 1876, urma să devină Comitetul Internațional al Crucii Roșii.
În lunile care au urmat întrunirii Societății pentru Bunăstare Publică și înființării Comitetului Internațional pentru Ajutorarea Răniților, cei cinci membri ai societății s-au angajat într-o activitate intensă, care, în octombrie 1863, a dus la organizarea unei conferințe internaționale la Geneva – de fapt, o întrunire a experților din 16 țări. În timpul acestei conferințe, s-a adoptat o emblema distinctivă – o cruce roșie pe fond alb (reversul drapelului elvețian) – cu scopul de a identifica și, prin urmare, de a proteja voluntarii care acordă ajutor soldaților răniți. Astfel a luat ființă, ca instituție, Crucea Roșie.
La sfârșitul Conferinței Internaționale din 1863, prima idee a lui Dunant – de a înființa o societate de voluntari în fiecare țară – a devenit realitate prin înființarea primelor Societăți Naționale. Astfel de societăți au fost înființate, câteva luni după Conferința Internațională, în Wurttemburg, Marele Ducat de Oldenburg, Belgia și Prusia. Apoi au luat ființă societățile din Danemarca, Franța, Italia, Mecklenburg-Schwerin, Spania, Hamburg și Hesse. Pe atunci, ele se numeau „comitete naționale” sau „societăți de ajutorare”, dar, mai târziu, au început să fie cunoscute sub denumirea de Societăți Naționale de Cruce Roșie și Semilună Roșie.
La sfârșitul primului război mondial, mari regiuni din Europa se aflau în haos: economia fusese distrusă, populația era decimată de epidemii, un număr mare de refugiați și apatrizi își căutau un loc pe continent. Războiul a demonstrat clar nevoia de strânsă cooperare între Societățile de Cruce Roșie care, prin intermediul activităților desfășurate pe timpul razboiului în favoarea prizonierilor de război și a combatanților, atraseseră milioane de voluntari și construiseră un mare organism de experți. Henry P. Davidson, președintele Comitetului pentru Război al Crucii Roșii Americane, a propus, la o conferință internațională medicală (aprilie 1919, Cannes, Franța), „federalizarea Societăților de Cruce Roșie din diferite țări, într-o organizație comparabilă cu Liga Națiunilor, în scopul unei permanente cruciade medicale pentru îmbunatățirea sănătații, prevenirea bolilor și alinarea suferinței”.
Liga Societăților de Cruce Roșie a fost înființată în mod formal, cu sediul la Paris, de către Societățile de Cruce Roșie din Franța, Marea Britanie, Italia, Japonia și Statele Unite la 5 mai 1919, având ca prim obiectiv îmbunătățirea sănătății oamenilor din țările care avuseseră mult de suferit în timpul celor patru ani de război. De asemenea, era destinată „să consolideze și să unească pentru activitățile de sănătate, Societățile de Cruce Roșie existente și să promoveze crearea de noi societăți”. O parte crucială a activității Federației este de a oferi și a coordona asistența pentru victimele dezastrelor naturale și ale epidemiilor. Din 1939, sediul său permanent a fost la Geneva.
În 1991, s-a luat hotărârea de a schimba denumirea Ligii Societăților de Cruce Roșie și Semilună Roșie în „Federația Internațională a Societăților de Cruce Roșie și Semilună Roșie”.

Părțile componente ale Mișcării sunt:

- Comitetul Internațional al Crucii Roșii;
- Federația Internațională a Societăților de Cruce Roșie și Semilună Roșie;
- Societățile Naționale de Cruce Roșie, Semilună Roșie și Cristal Roșu, recunoscute de Comitetul Internațional al Crucii Roșii.

 

Activitatea acestora depinde de necesitățile țării în care activează, dar în mod prioritar, în timp de pace, conform Strategiei 2020 a Federației Internaționale a Societăților de Cruce Roșie și Semilună Roșie au următoarele sarcini :

- Pregatirea către dezastre;

- Reacția la dezastre;

- Sănătatea și acordarea primului ajutor;

- Promovarea valorilor umanitare.

Aceste trei componente se reunesc odată la 4 ani într-o Conferință Internațională a Crucii Roșii și Semilunii Roșii, cu reprezentanții statelor participante la Convențiile de la Geneva. Această Conferință care constituie cea mai înaltă autoritate deliberativă a Mișcării, are, în principal, rolul de a examina problemele generale, adoptarea de rezoluții, atribuire de mandate.

sus