Mișcarea Internațională de Cruce Roșie și Semilună Roșie este constituită din: Comitetul Internațional al Crucii Roșii, Societățile Naționale de Cruce Roșie și Semilună Roșie și Federația Internațională de Cruce Roșie și Semilună Roșie.
Mișcarea Internationala de Crucea Roșie și Semilună Roșie s-a născut la inițiativa unui om de afaceri elvețian, Henry Dunant (1828-1910) în anul 1859, dupa una dintre cele mai sângeroase bătălii ale secolului, Bătălia de la Solferino. Dunant a atras atenția lumii asupra necesității de a înființa societăți de ajutor și de a promova un acord internațional cu privire la ajutorarea răniților și la persoanele care îi îngrijesc.
Bătălia de la Solferino a avut loc la data de 24 iunie 1859, în nordul Italiei, unde armatele Franței și Austriei (peste 320 000 oameni) s-au luptat cu înverșunare timp de 16 ore. În urma confruntării, numărul morților și al răniților de pe câmpul de lupta a fost de 40 000.
Bătălia a reprezentat o victorie pentru francezi, dar costul a fost enorm: cadavrele erau așezate unele peste altele, iar răniții zăceau neîngrijiți. Numărul chirurgilor era insuficient. Deși existau patru veterinari pentru a îngriji o mie de cai, era doar un doctor pentru același număr de oameni și niciun doctor pentru forțele de artilerie.
Henry Dunant venise pentru a-l întâlni pe Napoleon III în interes de afaceri. El a fost martor al imaginii oribile de după bătălie. Dezastrul umanitar rezultat din încleștarea beligeranților l-a impresionat profund pe acesta. El a adunat oameni din satul învecinat și a petrecut trei zile, fără întrerupere, pentru a îngriji răniții. Vorbele sale „Siamo tutti fratelli” (suntem cu toții frați) au deschis inimile voluntarilor, care au îngrijit deopotrivă inamici și compatrioți.
Henry Dunant s-a întors în Elveția, unde a continuat să fie tulburat de coșmarul căruia îi fusese martor la Solferino. Poate și pentru a-și scoate imaginile din minte, a scris o carte și a publicat-o pe cheltuiala sa, în noiembrie 1862.
Aceasta se numea „O amintire de la Solferino”. Principalul scop al lui Dunant era de a aduce în atenția lumii cruda realitate a razboiului. De aceea, a trimis cartea sa familiilor domnitoare din Europa, dar și liderilor militari, politici, celor implicați în acțiuni filantropice și prietenilor. Cartea a cunoscut un succes imediat și neașteptat, Dunant primind numeroase invitații și devenind obiectul unui val de admirație.
Cartea propunea două idei care s-au dovedit a avea o importanță crucială:
a) înființarea, în fiecare țară, a unei societați de ajutorare a răniților pe timp de război, formată din voluntari;
b)promovarea unui acord internațional care să protejeze soldații răniți pe câmpul de luptă și pe aceia care îi îngrijesc, oferindu-le, astfel, un statut neutru.
Cartea „O amintire de la Solferino” a avut o influență foarte importantă. În mai puțin de un an, ca urmare a propunerilor pe care le conținea, a fost creată o organizație mondială. Meritul lui Dunant a fost acela că a reușit să convinga statele să codifice și să recunoască obiceiurile razboiului.
În acea perioadă, la Geneva, exista Societatea pentru Bunastare Publică, al carei președinte era avocatul Gustave Moynier. Acesta a fost adanc impresionat de „O amintire de la Solferino”. L-a invitat pe Dunant sa vina si sa vorbeasca despre cartea sa cu ceilalti membri ai societatii. Intalnirea a avut ca rezultat infiintarea unei comisii compusa din cinci membri. Alaturi de Dunant si Moynier, din comisie mai faceau parte generalul Guillaume Henri Dufour, dr. Louis Appia si dr. Theodore Maunoir.
Comisia s-a întrunit pentru prima oara la 17 februarie 1863 și s-a autointitulat Comitetul Internațional pentru Ajutorarea Ranitilor care, în 1876, urma să devină Comitetul Internațional al Crucii Roșii.
În lunile care au urmat întrunirii Societății pentru Bunăstare Publică și înființării Comitetului Internațional pentru Ajutorarea Răniților, cei cinci membri ai societății s-au angajat într-o activitate intensă, care, în octombrie 1863, a dus la organizarea unei conferințe internaționale la Geneva – de fapt, o întrunire a experților din 16 țări. În timpul acestei conferințe, s-a adoptat o emblema distinctivă – o cruce roșie pe fond alb (reversul drapelului elvetian) – cu scopul de a identifica și, prin urmare, de a proteja voluntarii care acordă ajutor soldaților răniți. Astfel, a luat ființa, ca instituție, Crucea Roșie.
La sfârșitul Conferinței Internaționale din 1863, prima idee a lui Dunant – de a înființa o societate de voluntari în fiecare țară – a devenit realitate prin înființarea primelor Societați Naționale. Astfel de societați au fost înființate, câteva luni dupa Conferința Internațională, în Wurttemburg, Marele Ducat de Oldenburg, Belgia si Prusia. Apoi au luat ființă societățile din Danemarca, Franța, Italia, Mecklenburg-Schwerin, Spania, Hamburg și Hesse. Pe atunci, ele se numeau „comitete naționale” sau „societăți de ajutorare”, dar, mai târziu, au început să fie cunoscute sub denumirea de Societați Naționale de Cruce Roșie și Semilună Roșie.
La sfârșitul Primului Razboi Mondial, mari regiuni din Europa se aflau în haos: economia fusese distrusă, populația era decimată de epidemii, un numar mare de refugiați și apatrizi își căutau un loc pe continent. Războiul a demonstrat clar nevoia de strânsă cooperare între Societățile de Cruce Roșie care, prin intermediul activităților desfășurate pe timpul războiului în favoarea prizonierilor de război și a combatanților, atrăseseră milioane de voluntari și construiseră un mare organism de experți. Henry P. Davidson, președintele Comitetului pentru Război al Crucii Roșii Americane, a propus, la o conferință internațională medicală (aprilie 1919, Cannes, Franța), „federalizarea Societăților de Cruce Roșie din diferite țări, într-o organizație comparabilă cu Liga Națiunilor, în scopul unei permanente cruciade medicale pentru îmbunătățirea sănătații, prevenirea bolilor și alinarea suferinței”.
Liga Sociățatilor de Cruce Roșie a fost înființată în mod formal, cu sediul la Paris, de către Societățile de Cruce Roșie din Franța, Marea Britanie, Italia, Japonia și Statele Unite la 5 mai 1919, având ca prim obiectiv îmbunatățirea sănătății oamenilor din țările care avuseseră mult de suferit în timpul celor patru ani de razboi. De asemenea, era destinată „să consolideze și să unească pentru activitățile de sănătate, Societațile de Cruce Roșie existente și să promoveze crearea de noi socieăți”. O parte crucială a activității Federației este de a oferi și a coordona asistența pentru victimele dezastrelor naturale și ale epidemiilor. În 1939, sediul sau permanent a fost la Geneva.
În 1991, s-a luat hotărârea de a schimba denumirea Ligii Societaților de Cruce Roșie și Semilună Roșie în „Federația Internațională a Societăților de Cruce Roșie și Semilună Roșie”.